Unirea Principatelor Române marca în viata politica româneasca un moment crucial, anume trecerea de la forma de guvernare absolutista la aceea constitutionala, în care puterea se exercita în numele reprezentantilor alesi ai natiunii. Principiul ca unica sursa a puterii era poporul însusi, chiar daca cei chemati sa-i desemneze, deputatii, erau o infima minoritate, marca o ruptura hotarâta atât cu trecutul medieval, în care guvernarea era considerata un apanaj al unor privilegiati, cât si cu ingerintele straine în afacerile publice. Desi nu în limite mai largi trasate Adunarilor ad-hoc, Conventia punea temeiurile principiale ale unei guvernari bazate pe separarea puterilor statului, pluralism politic, libertati individuale si asociative, inclusiv în domeniul presei, exprimarea ideilor în toate domeniile creatiei, etc.

 
Sub domnia lui Cuza, liberalismul parcurge doua etape distincte de afirmare. Între anii 1859-1864, el se defineste si se întregeste în toate directiile de actiune. Dupa 2 mai 1864, când se înfaptuia o domnie personala, Cuza impunea un fel de tutela politico-institutionala, suprimând presa autonoma, grupurile si reuniunile politice. Dar daca liberalismul politic se cantoneaza în cercuri relativ restrânse, cel intelectual si cultural se dezvolta fara nici o restrictie. Tot astfel, sub raport economic, societatea româneasca se afla sub impactul liberei initiative si al concurentei, acestea împingând-o într-un accelerat proces de dezvoltare. Situatia aceasta permitea cristalizarea si aprofundarea unor concepte specifice economiei de piata.

Cine erau liberalii dupa Unire? Sub un asemenea nume generic apareau o serie de oameni politici de origine si conditie sociala diferita. Exista, mai întâi, un grup restrâns de oameni care proveneau din rândul vechii boierimi angrenata la începutul epocii moderne în lupta pentru emancipare politica. În rândul acestora erau situate familiile Cretulescu, Câmpineanu, Golescu, Ghica, Malinescu, Rosetti, Sturdza-Miclauseni etc. Din mediul unei parti a boierimii mici si mijlocii, legata de comertul cerealier si cu vite, rasarisera, de asemenea, fruntasi liberali ca Dumitru si Ion C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu etc. Liberalii munteni aveau în burghezia oraselor - la acea data pestrita din punct de vedere etnic, cuprinzând si efective relativ mari de straini - numerosi exponenti, dar mai ales aderenti. Tot în miscarea liberala îsi gaseau locul intelectuali: profesori, juristi, avocati, medici, publicisti, învatatori si preoti, acestia din urma cu ramificatii pâna în sate.

Factorul care dadea unitate, mai ales culoare, tuturor acelor elemente pestrite îl reprezenta doctrina politica. Ea era inspirata din principiile Revolutiei franceze, dar cu deosebire din practica liberalismului occidental. Aceeasi doctrina se întemeia pe traditiile national-culturale si politice care, în pofida vicisitudinilor istorice, în anumite momente si în unele medii restrânse, introdusesera un climat de toleranta si dialog, o metoda de limpezire a disputelor nu prin recurgere la autoritate si represiune, ci prin utilizarea argumentelor si dovezilor.

Dar afirmarea liberalismului în România dupa 1859 se face în conditii speciale. Principalul beneficiar al noului regim politic al Conventiei nu sunt elementele de origine burgheza, ci, dimpotriva, acelea care-si trageau puterea din marea proprietate funciara, mosierimea, oameni din rândul careia unii mai detinusera functii în stat sub vechiul regim semiabsolutist. Din aceste motive, desi bine conturata sub raportul continutului de idei, doctrina liberala nu era împartasita în egala masura de principalii ei exponenti. Concretizarea unora dintre principii era conditionata de interesul social al celor chemati sa cârmuiasca afacerile publice. În societatea româneasca, liberalismul are aderentii cei mai activi nu în marea mosierime stapâna pe putere, ci în mosierimea mica si mijlocie, dar mai ales în burghezia autohtona dornica de ascensiune.

O trasatura caracteristica a liberalismului este nationalismul. Cei mai avântati liberali, radicalii, se numesc ei însisi partid national. Ca atare, ei se identifica cu interesele majore ale poporului român în raport cu dominatia straina sub forma suzeranitatii otomane si protectoratului rusesc, dar si sub aceea a impunerii numerosilor straini din economie sub jurisdictia româneasca. Desi apare drept prima trasatura specifica a liberalismului înca de la finele secolului al XVIII-lea, nationalismul dobândea noi întregiri. Printre acestea, în prim plan se afla ideea dobândirii suveranitatii depline a statului român, sub raport politic si economic, precum si desavârsirea unitatii lui în întregul spatiu etnic.